Ce ai face dacă ți-ai pierde copilul? soțul? părinții sau frații? chiar bunicii?
Ți-ai făcut un plan? Te panichezi, te sinucizi? Mergi mai departe, te descurci?
Te-ai gândit ce ai face dacă moare soțul și rămâi singură cu copilul? .. și cu firmă! Nu cred că este momentul să moară, nici din greșeală!
Bănuiesc că într-un fel sau altul pe toți o să îi pierd odată și odată, dar eu nu sunt pregătită pentru nici o pierdere. Zero pierderi!
Unul dintre coșmarurile mele preferate – în tinerețe – era că pățesc frații mei ceva, visam că sunt într-un tren și că îi pierd … uhh, umblam în trenul ăla lung și căutam și strigam după ei…
Și îmi era groază de momentul când eu voi muri și îmi va fi îngrozitor de dor de frați și de părinți.
Odată, de mult, în vara lui 2002, trebuia să mergem la nunta unui văr în Sighet, părinții erau nașii, mi-am luat concediu o săptămână. Vineri dimineața m-am gândit să trag o fugă până la țară la părinții mamei, înainte de a pleca la Sighet, dar am alungat gândul acesta, o săptămână nu e mult, o să îi vizitez când mă întorc, mai bine mă duc să îmi iau niște pantofi pentru nuntă. Și asta repede că nu e timp! Așa că mă pregăteam să fug și sună mobilul, nu apuc să răspund, am aruncat o privire sa văd cine a sunat, matușa de la țară, ies pe ușă, las să mă mai sune dacă are nevoie de mine, ajung la lift, nu știu de ce mă decid brusc că nu mai vreau pantofi mă întorc nervoasă acasă, dau telefon la mătușa, poate totuși e ceva urgent și îmi spune: a murit Tataia! iar eu … tot ce am putut să răspund a fost: Glumești? Nu glumea. Iar eu nu eram pregătită pentru asta!
Din păcate la fel l-am pierdut și pe Bunicul, voiam sa merg de ziua lui la Sighet, dar am tot calculat, drumul e lung, biletul e scump, treaba e multă, timpul e scurt, … hai ca totuși trag o fugă până acolo, tocmai îi spuneam lui Cristi că o să mă duc, când nenorocitul de telefon sună și aflăm că bunicul este în comă. Așa că m-am dus, împreună cu tata, dar era prea târziu, nu s-a mai trezit din comă, am stat câteva zile acolo pândind fiecare mișcare cu speranță, ne-am întors la București și în seara aceleiași zile am plecat înapoi, murise.
Îmi amintesc de un bebeluș mort, fratele nostru, născut în 81, toamna, a trăit câteva zile doar, s-a născut grav bolnav, am îndrăznit să întreb și am aflat după ani și ani. Atunci, când am intrat în camera părinților – eu eram bucuroasă că vine mama – țin minte că mama era așezată pe canapea, tocmai venise de la spital – fără copil, nu s-a ridicat, nu vorbea, nu zicea nimic, nimic, Antonia era rezămată de ușă și plângea și eu nu înțelegeam nimic… Nu m-am mirat, nu am plâns, doar acum încă îmi amintesc un copilaș foarte mic și puțin vânăt, îmbrăcat în alb. Am imaginea asta în cap și nu cred că voi scăpa de ea – era fratele meu: Teodor.
Și apoi …
Primul lucru pe care l-am gândit când am văzut testul de sarcină cu 2 liniuțe roșii a fost dacă moare la naștere? dar dacă mor eu? dacă pățește ceva bebeluș fiind …. și când va merge singură la școală … în câteva secunde am vazut-o având 20 de ani și mergând pe munte așa cum mergeam noi … și eu fără ea. Bine, nu știam că va fi fată, dar în rest, panica era aceeași!
Acum când este măricică și mă cheamă cu jocuri de litere Mamu Mami MAMAAA Memi Memu și blând Eeemi, mă cutremur gândindu-mă că dacă mor o să mă strige seara să îi țin sticluța cu lapte și eu nu voi fi acolo.
Nu vreau.
by 
