Am mers cu autobuzul 311. Ma uitam la o doamna cu o figura placuta, cam de varsta mea, cu un baiat inalt si slab – cu vizibile dizabilitati. As zice ca era mama lui, dupa cum il ghida. Il trata pe baiat frumos, natural, fara menajamentele pe care eu as fi tentata sa i le ofer unei persoane cu dizabilitati. Zambea cumva absent catre o mamica cu un bebelus foarte mic intr-un carucior. Ma intrebam ce o fi in capul ei de mamica cu copil cu probleme, pe care il creste deja de ani buni. Am coborat la urmatoarea statie. La coborare aud o doamna spunandu-i copilului „Vezi, daca ai tipat, mergem pe jos acasa!” M-am intors sa vad daca glumeste sau chiar vorbeste serios, copilul avea sindromul Down, un baietel maricel si grasut, cum sunt de multe ori cei cu astfel de probleme. Am trecut strada in urma lor. Mama calca apasat si eu ma gandeam ca daca ai un copil pentru care trebuie sa lupti, nu ai decat optiunea sa calci apasat prin viata. La mijlocul soselei, am asteptam impreuna schimbarea culorii semaforului. M-am rezamat cu cotul de gardul refugiului si am pus un picior pe bordura. In fata mea, baietelul s-a asezat exact la fel si s-a intors spre mine zambind. I-am intors zambetul si a inceput brusc o conversatie: „Eu am 8 ani!” si s-a suit pe bordura. „Eu am 38 de ani!” „Aaa… 38, esti mai mica!” „Sunt, daca tu stai pe bordura! Iata, daca ma urc pe bordura, sunt mai mare!” „AAA… da!” a zambit cu gura pana la urechi. Am continuat convorbirea pana la culoarea verde, apoi i-am salutat si lasat. M-am gandit iarasi, ce o fi in capul ei?!
(Ce optiuni ai ca si parinte de copil cu dizabilitati (din nastere sau dobandite) mai mici sau mai mari? Sa te lasi prada disperarii? Sa te resemnezi si sa lasi soarta sa descurce ce-a incurcat? Sa fugi de el si sa il lasi pe unde poti? Sa nu te lasi doborat si sa lupti pana cand ii oferi maximum din ceea ce i se poate oferi, cu orice pret, cu ORICE pret!)

by