o floare pentru cineva

Numai doua-s norocoase. Madamele:

Ele au primit de dimineata trandafiri de la Doamna de la Buticul cu Flori Fumoase; a fugit dupa ele si le-a oferit cate un un trandafir, un trandafir frumos – sa nu credeti ca erau ciurucurile ramase nevandute, erau proaspeti si carnosi si zemosi, din aceia rosu-grena cu margini albe, mai mare dragul sa ii vezi si sa ii simti. Nu stiu Madamele, dar eu sigur m-am emotionat.
(Si mi-am amintit ca odata, de mult, cand aveam vreo 20 de ani de eram tanara si frumoasa am primit si eu flori pe strada – in Grecia. Mai tin inca minte ca un domn de la o taraba cu flori fugea dupa mine si m-am oprit in mijlocul strazii pe care tocmai o traversam, mi-a zis ceva – habar n-am ce, nu stiu daca atunci aveam habar sau nu! – si mi-a dat o anemona. Floarea s-a dus, dar mi-a ramas amintirea placuta peste 20 de ani. Acum am sperante ca poate mai primesc si eu la 80!)

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailFacebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

povestea lui Alicu

Alexandru a cazut la datorie; a impartit podeaua si ciorapii cu Alicu. Alicu a devenit papusa lui – trebuie sa aiba si el o papusa cand o vede pe Sara crescand papusi toata ziua. Alicu era papusa Sarei, dar nu a prea iubit-o de la inceput. I-a adus-o Mos Craciun si saracul a stat si a ales: o papusa musai cu par, moale dar nu foarte, neaparat cu ochi care se inchid si se deschid, nu prea mare, nici prea mica, sa nu fie exagerat de scumpa si pe stoc pe ultima suta de metri – si asa s-a nascut Alicu. De fapt Alicu era Alexandru initial, dar Sara la 1 an jumate nu stia sa zica decat Alicu; si pentru ca il batea de ii sareau fulgii, am decis sa ii ramana numele Alicu, caci imi doream un baietel pe care sa il cheme Alexandru si nu voiam ca Sara sa asocieze numele Alexandru cu bataia si cu papusa pe care nu o iubeste. Imi e mila de Alicu, dar acum macar e Alexandru care il cam iubeste! Peste un an de la sosirea lui Alicu in familia noastra a venit si baietelul; si il cheama Alexandru si a cam luat si el bataie de la Sara si inca mai ia bataie de la Sara, ocazional, cand nu executa intocmai ordinele. Probabil ca in curand vor fi lupte de la egal la egal.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailFacebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

plang

Sunt plangacioasa. Sau varianta eleganta – sensibila, prea sensibila. Plang la filme si la carti. Pana aici totul in limitele normale, doar ca:
– de cateva zile ma uit, impreuna cu Alexandru, la Cars … si plang si plang si plang 🙁 Ba chiar zilele trecute ma uitam la filmele cu Barbie ale Sarei si boceam de imi era jena de Sara: Mama, de ce plangi cand se marita Barbie cu printul?
– plang la orice filme, fie ele triste sau vesele, fara sa conteze ca ei se despart sau se impaca, plang cu aceleasi lacrimi mari cand moare sau daca nu mai moare vreun personaj, plang cand bunii sunt rasplatiti sau daca raii sunt pedepsiti, plang cand plang actorii, plang cand plang privitorii (:. Vaai, dar ce rusine imi era cand mergeam la Cinema – pe vremuri – si plangeam de se rupea camasa pe mine: Cocosatul de la Notre Dame si filmul cu porcusorul – acestea au fost culmea plansului, am dus-o pe Meri cand era mica, iar eu am plans pana acasa; acum banuiesc ca de aia nu-mi placea la Cinema la filme, ca nu puteam sa plang nestingherita fara motiv!)
– plang la orice carti: de tristete sau de bucurie; am facut un experiment acum multi ani, cand eram pasionata de Mizerabilii si o citeam odata pe luna. Si de cate ori tatal lui Cosette murea, eu plangeam. Deci experimentul era asa: am citit de cateva ori la rand, cu pauza cat sa ma linistesc din plans, paginile care descriu ultimele clipe ale lui Jean Valjean; si plangeam de fiecare data cu lacrimi de crocodil! nu simteam vreo mare tristete, gura chiar radea de mine, doar lacrimile curgeau curgeau!
Si-apoi plang cand camionul din fata masinii ne lasa sa il depasim pe serpentine, plang cand citesc in ziare proaste articole cu tigani lenesi da’ amarati, plang cand imi da locul in tramvai, plang cand cineva face o fapta eroica sau macar o fapta buna …
Am intarziat la o piesa de teatru la National, cand am intrat in sala, un personaj pe scena plangea si m-am trezit ca plang si eu, fara sa stiu de ce!
Plang de ciuda cand mi-e ciuda, plang cand mi-e frica, plang cand ma gandesc cu drag la cineva, plang chiar si cand sunt suparata. Si nu stiu cum sa fac sa nu mai plang macar la fiecare vizionare Cars!

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailFacebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Exploratorii – ep. 2 – Creasta Cocosului (aug 2012)

De data aceasta, am ales in echipa numai oameni antrenati, unul si unul; dintre cei care s-au dovedit vrednici la Solovan am ales-o pe Sara. Liviu a fost prezent si el si din nou  a fost omulet de nadejde! L-am selectat si pe Alex, care este expert la dormit in ruxac. In rest, tata si mama sa ne conduca :), Cristi sa care copii si evident, omul muntelui care sunt eu, sa chitibusez de pe margine!
Cu toate eforturile de  a porni mai devreme, tot ora 14 a fost ora de plecare. Ne-am inghesuit in masina si pornim: oprire sa luam paine, oprire sa luam chibrituri, oprire sa vomitam, oprire sa respiram, oprire sa treaca masinile din sens opus ca e juma de drum in lucru …. si asa, din oprire in oprire pana la Hanul lui Pintea. Am tras de timp sa mai doarma Sara si Alex cateva minute, dar la ora 16, am dat startul, prin cacatii de la marginea drumului care se intindeau pe zeci de metri buni spre inima muntilor.
Si gata, trecem de cacati si pornim voiniceste si … ne ratacim cateva secunde, pana cand gaseste Sara semnul pe un copac: – Uite, mama, copacul ala trebuie taiat, ca are semn de taiere! De fapt era semn de traseu.
Unii au cedat pe drum, altii au reusit sa se tina pe picioare pana la primul popas – popasul de masa, pentru ca Sara a zis ca ea nu mai poate sa mearga de foame. Asa ca pe la 1/3 din traseu am intins o masa copioasa sub un copac si ne-am ospatat, ne-am jucat si am hodinit! Excursionisti treceau pe langa noi intorcandu-se care de la cules de fructe de padure, care de la vizitat si ne urau pofta buna. Doi tineri (ea si el) faceau jogging spre Creasta; la coborare ne-au prins tot in traseu. Scarabeul e albastru stralucitor.

Cu greu ne-am desprins de popas si am pornit mai departe spre Creasta, caci deja se apropia seara. Agale, cu poze, cu cascat gura, cu admirat creasta, cu alte popasuri de apa, de pipi, de oboseala, degeaba!

Ardea padurea saraca. Miroasea a fum si se vedea fum. Ne-am tot intrebat daca chiar arde, daca nu cumva fac indienii foc in padure, daca au pus oamenii foc pe miriste ca sa creasca una noua si mai deasa. Dar padurea chiar ardea. Si a ars mai tare zilele urmatoare, dupa cum zic ziarele timpului: Incendiul de la Creasta Cocosului s-a reaprins .

Si voiniceste mai departe, mai calare, mai pe jos, mai pe branci. Ne-am oprit sa admiram creasta la un pahar cu apa de izvor rece ca gheata. Izvorul era pazit de niste minimusculite, care aratau inofensiv – ca niste musculite betive, dar care piscau ca niste monstrii. Am trimis urgent copii spre creasta si am ramas sa iau apa si sa mai fac 2 poze. M-au piscat bestiile incat si acum mai am urme de la muscaturile lor (cica ar transmite larva migrans!) si mi-am scarpinat piscaturile pana mi-a dat sangele. Am ramas in urma impreuna cu tata sa culegem merisoare si afine. Am ajuns si eu la poalele Crestei scartaind din toate incheieturile.

Deja soarele incepuse sa apuna binisor, asa ca sus pe platou era frig si vant, copiii care ajunsesera de mult ma asteptau inghetati, infofoliti care cu ce, caci hainele erau la mine in ruxac. Mancau cate ceva din desagi si s-au bucurat de bobitele rosii si move pe care li le-am adus. Baietii au tras o tura pana sus pe Creasta in timp ce noi zambeam la poza de la baza. Mi-am facut si mie niste poze care au iesit pitipontesti datorita metodei – autopozare si costumatiei, asa ca mai bine nu le expun.

Evident drumul de intoarcere a fost pe intuneric. Ocoleam cu grija niste broaste uriase. Cand drumul intra prin paduri, auzeam tot felul de zgomote si fiecare licurici ziceam ca-i ochi de lup (Sara zicea ca sunt de ras). Pana la urma nu am aflat cine ne privea din padure, dar tata si-a pregatit o bota lunga pentru orice eventualitate. Lanterna noastra a cedat, asa ca am ramas cu 2 lanterne si telefonul Samsung Galaxy care facea lumina ca luna plina pe-un cer senin (asta ca sa nu exagerez spunand ca facea chiar ca si soarele!). Programul a fost complet cand ne-am ratacit la o rascruce si daca nu isi impunea Cristi punctul de vedere – cum ca NU ala pe care mergem ar fi drumul bun, familia lui Stevie Wonder ramanea in padure pana in ziua de azi. In sfarsit! am dat de copacul de picnic; foamea sau poate (deja!) obisnuinta ne-au indemnat sa mai repetam si la 12 noaptea isprava de dupa amiaza: am facut focul (era loc de picnic! 🙂 ) si am prajit carnati; si cu stomacele inca digerand am pornit in viteza spre Han; dar drumul era inca lung si Alex a adormit la Cristi in ruxac, iar biata Sara, pe ultima suta de metri, la bunicu-sau in spinare. Tzushti in masina, tzushti acasa, tzushti in pat!

Si asa a fost.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailFacebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

inca mergem la gradinita

Cum a venit toamna, adica de la 1 septembrie, au inceput mucii si tusea si probabil ca asa o vom tine pana mijlocul primaverii.

Sara s-a acomodat destul de bine la gradinita – cel putin pentru primele zile. Dar nu vrea sa doarma acolo: pentru ca ea doarme cu suzeta si ii este rusine de copii :).
Mananca supa singura la gradinita. Nu mananca felul doi … ca e cu sos!
– Cum, Sara, mananci supa singura? Si acasa de ce nu o mananci singura?
– Pai la gradinita nu am voie sa fac ce vreau, dar acasa mai fac si prostii!

– O fetita mi-a zis zgarcita cand eu eram buna.
– De ce?
– Eee, ca nu stia ca eu sunt buna.
– Alta fetita vorbea prostii.
– Ce prostii?
– Vorbea asa, cu vorbe de bebelus!

– Mama, stii ce bucuroasa era Doamna cand eu ii faceam ceva bun!?
– Ce ii faceai bun?
– Clatite, torturi, de toate!

Alex tragea sa mearga si el la gradinita, dar a invatat ca dimineata merge numai Sara si la pranz mergem impreuna sa o luam pe Sara.
Eu nu meg la găița! Eu stau cu tata! Iaia mege cu mama. Apoi meg eu cu mama.
– Sara, nu Iaia!
Eu nu zic Iaia, zic Saia!
– Eu nu viau să stau cu mama, eu viau să stau cu tine! îi spune lui taică-său.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailFacebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather