Exploratorii – ep. 2 – Creasta Cocosului (aug 2012)

De data aceasta, am ales in echipa numai oameni antrenati, unul si unul; dintre cei care s-au dovedit vrednici la Solovan am ales-o pe Sara. Liviu a fost prezent si el si din nou  a fost omulet de nadejde! L-am selectat si pe Alex, care este expert la dormit in ruxac. In rest, tata si mama sa ne conduca :), Cristi sa care copii si evident, omul muntelui care sunt eu, sa chitibusez de pe margine!
Cu toate eforturile de  a porni mai devreme, tot ora 14 a fost ora de plecare. Ne-am inghesuit in masina si pornim: oprire sa luam paine, oprire sa luam chibrituri, oprire sa vomitam, oprire sa respiram, oprire sa treaca masinile din sens opus ca e juma de drum in lucru …. si asa, din oprire in oprire pana la Hanul lui Pintea. Am tras de timp sa mai doarma Sara si Alex cateva minute, dar la ora 16, am dat startul, prin cacatii de la marginea drumului care se intindeau pe zeci de metri buni spre inima muntilor.
Si gata, trecem de cacati si pornim voiniceste si … ne ratacim cateva secunde, pana cand gaseste Sara semnul pe un copac: – Uite, mama, copacul ala trebuie taiat, ca are semn de taiere! De fapt era semn de traseu.
Unii au cedat pe drum, altii au reusit sa se tina pe picioare pana la primul popas – popasul de masa, pentru ca Sara a zis ca ea nu mai poate sa mearga de foame. Asa ca pe la 1/3 din traseu am intins o masa copioasa sub un copac si ne-am ospatat, ne-am jucat si am hodinit! Excursionisti treceau pe langa noi intorcandu-se care de la cules de fructe de padure, care de la vizitat si ne urau pofta buna. Doi tineri (ea si el) faceau jogging spre Creasta; la coborare ne-au prins tot in traseu. Scarabeul e albastru stralucitor.

Cu greu ne-am desprins de popas si am pornit mai departe spre Creasta, caci deja se apropia seara. Agale, cu poze, cu cascat gura, cu admirat creasta, cu alte popasuri de apa, de pipi, de oboseala, degeaba!

Ardea padurea saraca. Miroasea a fum si se vedea fum. Ne-am tot intrebat daca chiar arde, daca nu cumva fac indienii foc in padure, daca au pus oamenii foc pe miriste ca sa creasca una noua si mai deasa. Dar padurea chiar ardea. Si a ars mai tare zilele urmatoare, dupa cum zic ziarele timpului: Incendiul de la Creasta Cocosului s-a reaprins .

Si voiniceste mai departe, mai calare, mai pe jos, mai pe branci. Ne-am oprit sa admiram creasta la un pahar cu apa de izvor rece ca gheata. Izvorul era pazit de niste minimusculite, care aratau inofensiv – ca niste musculite betive, dar care piscau ca niste monstrii. Am trimis urgent copii spre creasta si am ramas sa iau apa si sa mai fac 2 poze. M-au piscat bestiile incat si acum mai am urme de la muscaturile lor (cica ar transmite larva migrans!) si mi-am scarpinat piscaturile pana mi-a dat sangele. Am ramas in urma impreuna cu tata sa culegem merisoare si afine. Am ajuns si eu la poalele Crestei scartaind din toate incheieturile.

Deja soarele incepuse sa apuna binisor, asa ca sus pe platou era frig si vant, copiii care ajunsesera de mult ma asteptau inghetati, infofoliti care cu ce, caci hainele erau la mine in ruxac. Mancau cate ceva din desagi si s-au bucurat de bobitele rosii si move pe care li le-am adus. Baietii au tras o tura pana sus pe Creasta in timp ce noi zambeam la poza de la baza. Mi-am facut si mie niste poze care au iesit pitipontesti datorita metodei – autopozare si costumatiei, asa ca mai bine nu le expun.

Evident drumul de intoarcere a fost pe intuneric. Ocoleam cu grija niste broaste uriase. Cand drumul intra prin paduri, auzeam tot felul de zgomote si fiecare licurici ziceam ca-i ochi de lup (Sara zicea ca sunt de ras). Pana la urma nu am aflat cine ne privea din padure, dar tata si-a pregatit o bota lunga pentru orice eventualitate. Lanterna noastra a cedat, asa ca am ramas cu 2 lanterne si telefonul Samsung Galaxy care facea lumina ca luna plina pe-un cer senin (asta ca sa nu exagerez spunand ca facea chiar ca si soarele!). Programul a fost complet cand ne-am ratacit la o rascruce si daca nu isi impunea Cristi punctul de vedere – cum ca NU ala pe care mergem ar fi drumul bun, familia lui Stevie Wonder ramanea in padure pana in ziua de azi. In sfarsit! am dat de copacul de picnic; foamea sau poate (deja!) obisnuinta ne-au indemnat sa mai repetam si la 12 noaptea isprava de dupa amiaza: am facut focul (era loc de picnic! 🙂 ) si am prajit carnati; si cu stomacele inca digerand am pornit in viteza spre Han; dar drumul era inca lung si Alex a adormit la Cristi in ruxac, iar biata Sara, pe ultima suta de metri, la bunicu-sau in spinare. Tzushti in masina, tzushti acasa, tzushti in pat!

Si asa a fost.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailFacebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

fraiche air de Maramu’

Am reușit și anul acesta să ne luăm porția de Sighetu Marmației, deși, de când tot muncim să obținem autorizația de construcție pentru acoperiș, nu mai speram să plecăm pe undeva …
Bunica mică – în viziunea Sarei sau tăstăbuca – în limbajul lui Alex, este din ce in ce mai puțintică la cei 90 de ani împliniți anul acesta, dar “năravul” nu și-l schimbă: “aleargă” să mai facă vreo treabă, comandă cât mai poate și cui mai poate – acum a venit rândul strănepoților să asculte lecții de bună purtare. Nu știu cum a trecut o săptămână în viteză, căci n-am apucat să schimb 2 vorbe cu ea și nici cu alte rude de pe-acolo: sosit, nuntă, odihnit, munte, pregătit, sărbătorit tata, dormit, munte, zăcut, plecat!
Mi-a fost însă drag și doar să o văd pe buni; și pe restul neamurilor!
A fost plăcut că am reușit să ne adunăm toată familia, lucru care nu s-a mai întamplat de ceva timp: mama și tata, Anto cu Teo, eu cu Cristi si copiii, Iulia, Marius si Vio, Bog, Stef si Meri.
A fost plăcut că ne-am cunoscut și nepoții născuți în ultimul an sau prin alte țări, ne-am revăzut verii, pe unii dintre ei nu-i mai vazuserăm de ani buni în carne și oase.
A fost plăcut că am colindat munți împreună cu părinții și copiii, ca în vremurile bune când eram mai tineri cu toții cu vreo 10 ani și nu căram prunci în spate, ci ruxaci de 15 kile. Ultima dată când am fost la Creasta Cocoșului nu eram nici măritată, iar acum Sara a facut tot drumul până la Creastă pe picioarele ei. De Solovan nu mai zic, în sus și în jos a mers singurică, de la amiază până noaptea târziu.
A fost plăcut că am ajuns din nou la ziua lui tata – la Sighet, tradițional deja, cu bucate alese (de tata!) și muncite, cu certurile de rigoare, cu alergătură și petrecere de seara până noaptea cu unchi și veri; tata nu înțelege că chiar dacă ne-a bătut când eram copii, noi tot îl iubim Smiley emoticon.png .
Și după atâta plăcere, am plecat și spre casă, precum am mers și spre Sighet – cu trenul, doar că de data aceasta, surpriză! cușeta cu 4 paturi este vagon de făcut saună cu 3 paturi. Nu a mai fost plăcut!

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailFacebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather