De ziua Sfantului Andrei – ca tot ne-a eliberat-o statul roman, am vizitat Salina Unirea din Slanic Prahova. Sara a plans ca nu vrea sa intre, dar odata intrata a fost incantata de tot ce se vedea pe acolo.
Intr-un cotlon in capul meu zaceau niste amintiri de acum 20-30 de ani cu Salina (asa de cumintele si tacute ca nici nu prea mai stiam de ele) cam infricosatoare dar cu o dunga de placere. Coborarea a fost la fel de zgaltaita ca si pe vremuri, hodornca-tronca de pereti, urechile infundate la aproximativa cadere pana la 200 de metrii sub pamant, chiar si sunetul clopotului care anunta plecarea liftului pare neschimbat; degeaba insa daca nu mai poti sa te ingrozesti privind printre gratiile liftului catre intunericul din tunelul de acces, sa ai impresia ca imediat un monstru baga mana printre zabrele sa te agate sau sa vezi cu ochii tai cum se ciocneste liftul de peretele minei baang! baang! – au captusit peretii podeaua si tavanul liftului cu un lambriu de plastic – asa ca atunci cand am ajuns in Salina, in loc sa fiu cu inima cat un purice aveam un zambet cam scarbit si asteptam sa pasesc pe linoleum rosu in lumina neoanelor. Ma rog, banuiesc ca spaima pe care o aveam la 10 ani nu mai puteam sa o retraiesc, acum aveam alte spaime, daca o sa cada liftul cu copiii?!? :). In salina nu erau neoane, ci multe becuri agatate de tavanele uriase de iti dadeau impresia ca pluteau: Mama, de ce danseaza becurile pe sus? (cumva arata ca sala de receptii de la Hogwarts). Pe jos lucea sarea ca gheata, aveam tendinta sa imi iau avant sa patinez, dar din pacate (sau poate fericire) nu aluneca. Mama s-a plans ca nu era amenajat, cum a vazut ea in Salina de la Turda, dar eu m-am simtit bine si aveam o senzatie de multumire si liniste si as fi stat acolo mai mult. Intr-adevar, ar fi putut sa reconditioneze trenulete vechi sau macar sa nu mai scrie deasupra lor WC, sa tina toaletele curate astfel incat pe o raza de 50 m in jurul lor sa nu puta a pisu, sa stearga frescele cocalarilor danut+alina=eterna love! si cred ca s-ar mai fi gasit una alta de facut pentru o impresie mai buna asupra vizitatorilor cu pretentii.
Am luat micul pranz-dejun la mesele de lemn amenajate in Salina, am cascat gura, am cules cateva bucatele de sare, copii au lins peretii, am facut poze unui turist nebun care ii punea pe toti trecatorii sa il pozeze cu statuia lui Eminescu, ba ne-am facut si noua poze, dar cel mai grozav pentru copii au fost leaganele, huta huta cu caruta in salina!
Am ales sa mergem la Salina ca sa imbinam oarecum frumosul cu scopul terapeutic pentru mucii pruncilor. Mucii au ramas in nasucuri, frumosul a ramas in urma! Impunatoare, infricosatoare, cu siguranta periculoasa, poate neamenajata sau murdara, niste culori nebune pe pereti si pe podele (ai zice ca iarna si toamna locuiesc impreuna in grota Unirea), mi-am realimentat amintirile si mai vreau.

Am tras o fuga si la Muzeul Sarii, cateva sute de metrii mai incolo, poate ca e interesant, casa in care este gazduit – construita la sfarsitul secolului 18 de catre unul dintre administratorii minei (camaras!), boierul Hagi Moscu, este foarte frumoasa. Dupa cum a spus doamna care ne-a condus prin muzeu, mare noroc si bucurie ca Hagi Moscu nu are urmasi care sa o revendice si sa ii lase fara loc de muzeu! Langa muzeu, biserica Sfintii Trei Ierarhi, construita de acelasi boier acum mai bine de 100 de ani, dar care nu s-a pastrat in forma originala.

by