Asa că, tot umblând pe la dentist s-au rupt pingelele de la teneşi; şi mergând o groază cu metroul am timp să îmi admir picioarele şi implicit, tenişii mei Fila rupţi, din care atârnă aţe şi ies cartoane. Si cum umblu eu aşa în sărăcia mea cu papucii găuriţi, mă gândesc că unde-ar fi atâta noroc ca un bogătan să se milostivească de mine şi să-mi dea o păreche de papuci cu totul şi cu totul de aur?? Mi s-a mai tras odată o oferta de pomană tot de la nişte papuci, pe când eram în spital să o nasc pe Sara; căci pe-atunci nu m-am învrednicit să îmi cumpăr papuci special pentru spital, aşa că mi-au dat ei o pereche din dotare; da una mai hâdă şi mai scâlciată şi dintr-un plastic mai ordinar şi mai urât și de-o culoare mai nedefinită marogri murdar nu s-ar fi găsit pe nicăieri decât numai şi numai la spitalul Giuleşti asteptându-mă. Drept vorbind, pe mine nu mă prea deranjau şi nu m-am sesizat decât atunci când nişte călugăriţe au venit să dea de pomană mămicilor amărâte şi din 20 de femei ce alăptau, toate asistentele m-au arătat pe mine şi pe încă vreo 2 ţigăncuşe ce mai aveau încă vreo câţiva plozi pe acasă, plus o drogată ce venise din puşcărie să nască – ca fiind cele mai amărâte şi mai oropsite, timp în care se uitau cu milă la papucii mei. Nu-i vorbă că am mai surpins ocheade pline de milă sau scârbă spre încălţările mele; sau că la un moment dat, cand papucii mei stăteau oarecum în drum, nişte mămici mai mai să îi arunce la gunoi că cui ar putea să îi mai trebuiască aşa ceva? Dar nu mi-am dat seama cât de vai de mama mea păream cu inculpaţii în picioare până când mai să mi se dea de pomană cu forţa: luaţi! nu, chiar nu am nevoie! dar luaţi, nu vă fie ruşine! păi ştiţi, nu am nevoie de pături! luaţi doamnă ca le-au donat cu drag alte mămici, pentru cele în nevoie! (şi în acest punct, îndesându-mi o păturică jerpelită în braţe, le mai scăpa câte un ochi spre papucii mei); nu că am vreo jenă să primesc, ci doar că chiar nu aveam nevoie de păturici si chiar erau unele mămici mai amărâte ca mine, dar cu papuci mai frumoşi în picioare. Barem de mă blagosloveau cu o păreche de papuci cu totul şi cu totul de aur, atunci mai discutam!
byspitalul panait sarbu
am nascut
Dupa cate se stie deja, da! am nascut, miercuri, 24.11.2010, ora 14:35, un bebe mic, rosu si cu capul rotund, Alexandru Stefan, 3,200 kg si 50 cm, nota 10, a iesit mister nou nascut – norocul meu, ma durea capul de imi crapa si toata lumea imi zicea relaxata sa iau Quarelin cu cafea si o dusca de coniac, de parca astea ar creste pe toate coridoarele spitalului, si ma durea ma durea si nimeni nu ma ajuta, pana cand mai sa cad pe jos in cabinetul asistentelor, una draguta si gravida in luna a 6-a se duce sa vada cum arata bebele lesinatei si vine in delir de acolo, ca e cel mai frumos Bebe, ca asa vrea si ea unul, si pleaca toate asistentele in valuri sa vada minunatie de barbatatel ce nascusem eu. morala, am primit 2 portii de perfuzii in vena si niste injectii in fund, poate asa nu ma va mai durea capul. m-a mai durut, dar macar m-am simtit bolnava si bagata in seama!
eu m-am dus chitita sa nasc natural, doctorul care nu se stie din ce motiv isi dorea enorm sa nasc mai devreme decat termenul, ma tot acuza de sindrom antifosfolipidic, ca am luat aspenter, cine stie, poate stia el ce stia. Bebe nu se cobora defel, am facut o echografie, cica ar fi sa aiba in jur de 4 kilograme – dupa dimensiunile capului (da de unde!), gata cezariana, Oh, pai mie imi e frica!, Ei, frica, ce, crezi ca mie nu imi e frica – ma incurajeaza doctorul, cine stie ce se poate intampla! curaj gaina ca te tai! si ma taie, frate, nu glumeste!
Cezariana?! e ingrozitor, a fost ingrozitor, prima etapa, platitul anestezistei in avans, lucru care nu imi place, apoi anestezia gresita ma curenteaza numai intr-un picior, asa ca se repeta, apoi imobilizata pe masa cu un paravan in fata, auzi dar nu vezi si nu poti sa misti, ma loveste o portie uriasa de panica si claustrofobie, „uite, vezi cum are capul asezat, de aia nu putea sa coboare!”, „ii curge la sange!” aud chiraituri dar nu imi dau seama ca se umbla in burta mea, singurul lucru placut o doamna cu par mare si blond ma strange de mana si imi zice, „e foarte bine bebe, e perfect, nota 10” si imi arata un colt de obraz intre niste carpe, apoi raman mai departe cu panica mea, „nu te mai fatai ca nu putem sa te coasem!”, ma abtin sa mai respir si astept sa lase acul jos! In sfarsit, 5 femei se chinuie sa traga balena de pe masa si sa ma arunce intr-un pat; perfuzii, perfuzii, perfuzii, incepe sa dispara efectul benefic al anesteziei, simt 5 mii de feluri de dureri in fiecare colt de burta, durere grea, durere ascutita, intepatura, Oh, incep sa imi misc picioarele incet incet si sa scap de sentimentul de claustrofobie; mi-e foame si visez mancare ori de cate ori atipesc.
A doua zi a fost cea mai decenta, joi, m-a ridic cu greu din pat, ma misc cu greu, ma duc la bebe, dar sunt pe picioare, cu o vaga durere de cap. In schimb de vineri dimineata nenorocirea, durere de cap incredibila, nu pot sta in picioare nici 1 minut, nu pot merge la bebe, nu pot face nimic decat sa zac si sa imi plang de mila. Nu ma externeaza sambata, dar deja duminica nu mai are sens sa stau in spital, nu se vad imbunatatiri si eu nu mai am rabdare; macar de ar spala veceurile de 2 ori pe zi, nu odata la 2 zile! Asa ca plec. Cu capul meu defect, semnez ca l-am recunoscut pe bebe ca fiind al meu si mi-l aduc acasa.
si-acum sa-l cresc, daca l-am facut
by