Cu ruxacii burdușiți de abia ne urneam de pe loc, porneam, conform tradiției cu sfințenie urmată ani de-a rândul, numai după amiaza, urcam Solovanul pe întuneric și ajungeam noaptea vară/ iarnă ce era, la Agriș unde era primul popas.

Dormeam la cabana Agriș când ne aflam și noi și cabanierul în zonă, prin pădure daca era vară, într-o colibă improvizată din bețe, crengi de brad, nailone, în „căsuța din pădure”, prin căpițe de fân – dacă găseam la îndemână, la stâne sau poate în vreo colibă de cosași părăsită. Într-o noapte viforoasă am ajuns foarte târziu la Agriș și nu am găsit nici un loc de popas, doar o cabană forestieră cam dărăpănata și …încuiată. După ce am măsurat-o prin întuneric de jur împrejur cautând o intrare decentă, am găsit un geam spart, a reușit să intre cineva și să deschidă ușa, înăuntru erau paturi, sobă de teracotă care mai mult făcea fum decăt căldură, dar am dormit ca boierii, la adăpost de vântul și frigul de afară.

Dacă dormeam sub cerul liber, noaptea făceam de gardă câte 2, câte 1-2 ore, să ținem tot timpul focul aprins, să nu se apropie animalele. Mie una imi era frică de muream … acum recunosc.

De obicei eram mulți: părinții, frații, verii, unchii, cățeii, ne adunam de vreo măcar 7-10 ființe și porneam însirați, întâi prin Sighet, apoi pe poteca Solovanului și abia mai apoi reușeam sa ne răsfirăm când ajungeam pe dealuri.

Noaptea urcam însă înghesuiți unii în alți, cei mai fricoși, mai ales eu; prin întuneric fiecare copac părea un monstru, un bandit gata sa ne atace, o fată a pădurii sau cine știe ce altă creatură îngrozitoare din poveștile de munte ale Melindei și ale lui Nanalu.

Câteodată, iarna, căram cu noi schiurile, grele în spate pe lângă ruxacii de rigoare, sănii, uneori trase de câte un câine. Odată a construit unchiul Nanalu o săniuță dintr-o copaie de lemn pe fundul căreia a lipit cumva un linoleum; un cățel trăgea toată tărășenia asta, nu mai țin minte care, poate Nova, o cățea-lupoaică. Când ne întorceam coboram pe schiuri sau sănii – care putea, căci eu coboram cu încetinitorul, cu groază, coada eram …

De mâncare căram conserve (astea se cam găseau pe vremea lui Ceaușescu, Dumnezeu să-l ierte), mălai, supe instant, slănină, pâine, orez, paste făinoase, mălai, brânză, slănină, lapte condensat, mălai, bomboane (iarna aveam bomboane de pom de pe vremuri, cine și le mai amintește?), ciocolata cu lapte chinezească, țuică pentru inițiati sau pentru situații de urgență, vara culegeam ciuperci si fructe de pădure. Am mâncat într-un an atâta zmeură de am crezut ca o să mor pe acolo de durere de stomac, o retrăiesc și acum de câte ori imi amintesc de grămada aceea de zmeură. La stâne cumpăram lapte, brânză.

Trasee marcate prin munții prin care umblam noi nu se prea găseau, iar dacă exista vreunul știam să îl ocolim cu mare dibăcie. Mergeam prin păduri, prin copaci sau printre copaci, prin jnepeniș, prin râuri, pe câmpuri cu iarbă/ zăpadă până la brâu sau arate de porcii mistreți, printre stânci, pe unde se putea trece. Ne (dez)orientam cu busola, cu soarele sau cu mușchii, cu părerea și cu presupusul.

by