Undeva prin mijlocul platoului de la Agriș este o pădurice de brazi, nu știu dacă a fost plantată de mâna omului sau a crescut pur și simplu acolo, din proprie inițiativă.
În păduricea aceasta sunt și acum mai multe căbănițe din lemn, la una dintre ele am tras în câteva nopți de iarnă, pe vremuri, vremuri vechi tare imi par acum.
Dintre toate, a noastra era cea mai frumoasă! Nu le-am văzut pe restul decât de afară, erau unele micuțe și imi pareau pe vremea aceea misterioase, mă întrebam întotdeauna ce o fi inăuntru; n-am aflat.
Probabil că era una dintre cele mai încăpătoare, avea o sobă – un godin – se încălzea urgent, se răcea urgent, o masuță la geam, iar in rest – PATURI – priciuri de fapt; intrarea era printr-un pridvor foarte larg. Mi-e teamă că nu avem nici o poză cu căsuța din pădure, dar am să îmi amintesc, dacă mai trecem vreodată pe acolo și nu sunt epuizată când ajungem în zonă, sa trag o fugă până la casuța noastră să o imortalizez – sper să o mai recunosc.
Îmi amintesc cu plăcere de momentul când – după ce ajungeam acolo înghețați, obosiți, flămânzi, ne eliberam de toți sacii, ruxacii, bocancii si hainele ude și alte anexe agățate – noi copiii ne înghesuiam în paturi să ne încălzim, până când godinul îsi făcea datoria și încingea camera (și spiritele), timp în care părinții pregăteau ceva de mâncare.
Într-o iarnă geroasă și plină de zăpadă, nu cum sunt umbrele astea de ierni de acum, mama era gravidă, aș zice că Ștefan era pe cale să se nască (Ștefan s-a născut in 87, jumătatea lui ianuarie), çăci tata ne-a dus până la căsuța din pădure si după ce ne-a instalat, ne-a lăsat pe mâna lui Nanalu și s-a intors la mama. Dimineața a revenit din nou la Agriș.
Ei și atât a așteptat Nanalu, să plece tata, că hop! m-a dat afară din cabană, drept pedeapsă pentru cine mai știe ce?? Stăteam pe prispa aia largă și tremuram de frig (că eram mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată) și de frică (se auzeau lupii urlând și era întuneric întuneric). Până la urmă nu știu dacă am cedat eu și am făcut ceea ce dorea Nanalu să fac sau i s-a făcut lui milă de mine, cert este că nu am dormit afară în noaptea aceea. Evident că l-am pârât la tata, cum adică să trebuiască să ascult EU de altcineva decât de părinți și cum își permite Nanalu să mă pedepsească pe MINE – ce importantă trebuie că eram!

Poate Bogdan ar trebui să fie intrebat ce părere, ce amintiri are despre căsuța din pădure, căci într-un an a fost și el acolo, într-o iarnă. Era micuț, câtiva ani, până acolo a fost dus mai în spate, mai pe sanie, îi pusesem în picioare mănușile mele de piele întoarsă, cu un deget și cu blănița pe dinăuntru (de care eram foarte mândră), să nu îi înghete cât stătea pe sanie nemișcat. Cert este că de atunci, ani de zile după, de cate ori plecam de la Sighet si el rămânea acolo, dacă plângea după noi (și el plângea de fiecare dată!) îi spuneam că noi plecăm la căsuța din pădure; pe loc nu mai dorea să ne însoțească, ba poate chiar se bucura că nu îl luam si pe el.

Cotrobăi prin creieri să mai găsesc și alte amintiri decât cele de mai sus (care imi vin cu ușurință, mai ales, Mrrr!, pedeapsa pe care mi-a dat-o Nanalu – asta nu o să o uit ușor) și imi trece așa, prin cap, câte o senzație din vechime, un geam aburit într-o dimineață, gustul unei omlete făcute pe soba de fier, căldura înăbușitoare dintr-o noapte in care am băgat prea multe lemne în godin, greutatea unui ruxac peste care erau agățate și schiurile, un ciorap ud de prea multe ore  ….

by