Amatur la Sfantu Gheorghe

Si-a mai ramas un negru mic…
Restul au iesit din concurs, plecam si noi acasa mai devreme de 12 noaptea, dar n-a fost sa fie, caci unul dintre Vivari a tinut cu dintii de victorie, deci va juca finala de dupa miezul noptii.

L-am insotit pe Cristi la Sfantu Gheorghe la un concurs de tenis de masa Amatur, trezirea inainte de 7 dimineata si suntem inca aici privind cu ochii carpiti de somn ultimele meciuri. Nu eu, eu scriu cu degetele chircite dupa 10 ore de stat pe scaun, nu ma uit. Ma doare in fund de atata Amatur! Noroc ca m-a salvat Vali cu un roman rapid, eu mi-am uitat aparatul foto si cartea acasa, altfel pana acum eram moarta de plictiseala.
In sala mirosea puternic a transpiratie, picioare, praf, plastic, salam, cateva sute de barbati de toate varstele, taliile, cu ghiul sau cu pletele in vant, cu burta si cu patratele pe burta, de la 7 la 70 de ani … pentru toate gusturile – tot a nostru-i mai frumos! Zau! Acum nu imi mai dau seama a ce miroase, mai joaca doar campionii, grosul a plecat, cei care mai sunt mananca salam sau fac galerie, dar nu mai asuda ca in vremurile bune cand mai erau inca in concurs cateva sute de barbati. Au fost si cateva femei.
Eu m-am uitat doar cum l-a scos pe Cristi din concurs un copil, parca tricota – asa misca mainile copilul, mic slab si aplecat peste masa. Nu am rabdare sa privesc aceste meciuri.

De la 12 la 16 am cutreierat prin Sfantu Gheorghe, fie ca nu am descoperit eu atractiile orasului, fie ca nu exista, am umblat besmetica pe bulevarde si stradute inghetate fara sa ma extaziez la nimic. Doar umbrele mi-au mai trezit interesul.

Camera telefonului nu m-a ajutat prea mult sa-l imortalizez pe Sfantu Gheorghe omorand balaurul, prin negrul de afara.

Am ajuns in piata unde se vindeau la 15 tarabe papuci, saboti, cizme, izmene, haine roze de copii, decoratiuni de Craciun si eternele capoate inflorate. Dar aici m-am intalnit cu Mos Craciun care mi-a promis pentru Alex un cautobuz galben. Intr-un final nefericit am intrat intr-un complex care mi-a amintit de magazinul Cocor de pe vremuri, de unde am cumparat un titirez si 2 monezi suvenir, sa le duc copiilor.
Vanzatoarele ma intampinau cu teshic, le raspundeam cu buna ziua si continuam convorbirea in romaneste, foarte atente si amabile. Zarva, magazinele inchise la ora 14 sambata.

Mai pleaca o tura, ramanem noi si tot mai sunt inca aproape de 100 de barbati, pe numarate si pe alese. Marinescu campion!!

(text adaugat la sosirea cu bine:)
Era vreo 3 noaptea cand am plecat in sfarsit din Sfantu Gheorghe. Ne-am instalat confortabil pe locurile noastre din microbuz si asteptam sa ne vina somnul, dar cu grija si pe rand sa nu adoarma si soferul, soferul care era Campionul si care jucase pana in ultima clipa, deci ar fi fost sa fie cel mai obosit sau poate cel mai antrenat sa tina la oboseala. Ne-am intors cu acelasi microbuz cu care ne-am si dus, dar de data asta conditiile atmosferice s-au schimbat, ningea spre Brasov …. Predeal …. Azuga, ningea, ningea si noi aveam roti de vara. Sa vezi urcarea pe serpentine cu sufletul la gura! Unii baieti dormeau, Campionu conducea, Cristi statea in picioare in spatele soferului si ii facea galerie (ca la meci!), iar eu lesinam de frica si tipam sus si tare sa ne oprim ca e periculos. Ee, daca altii au trecut, putem si noi, spuneau baietii si dadeau inainte. Si incet, incet, doi pasi inainte si unu inapoi, am ajuns in varf, urmeaza coborarea – Iuhuuuu! – de aceasta imi era si mai frica. Zapada crestea, fundul masinii dansa, mergeam cu viteza unei broaste testoase corcite cu melcul, era un frig cumplit in masina caci ca sa nu il adoarma, soferul oprise caldura, ma dureau picioarele de frig, stateam dreapta in scaun si incercam sa stau treaza dar din cand in cand atipeam cate o secunda-doua-trei. Si cand deschid ochii, vad zidul in fata ochilor si simt cum ne rasucim de fund pe contrasens si aud vocea lui Cristi Am incurcat-o. Si totusi n-am incurcat-o, masina s-a reasezat pe fagas si a pornit usurel la vale. Putintel mai incolo am aflat si de ce nu ne-a calcat nici o masina de pe contrasens, erau tirurile blocate prin zapada, invarteau rotile in gol si nu reuseau sa urce dealul, norocul nostru! Din Comarnic zapada s-a terminat, a ineput ploia si vantul puternic. Am baut cafeluta aburinda de la ora 6 dimineata la benzinaria din Comarnic, am prins forte proaspete sa dormim bustean pana la Bucuresti, in masina se facuse caaald si bine si nu mai stiu ce s-a mai intamplat, ma mai trezeam din cand in cand sa ii plang de mila soferului, care insa ne-a dus intregi acasa. Multumim! Eu as zice ca pe langa noroc, e in mare parte si meritul soferului, nu degeaba e campion, s-a folosit de abilitatile de a „pune mingea pe masa” la ping pong sa puna si masina inapoi pe drum!

La Salina Unirea

De ziua Sfantului Andrei – ca tot ne-a eliberat-o statul roman, am vizitat Salina Unirea din Slanic Prahova. Sara a plans ca nu vrea sa intre, dar odata intrata a fost incantata de tot ce se vedea pe acolo.
Intr-un cotlon in capul meu zaceau niste amintiri de acum 20-30 de ani cu Salina (asa de cumintele si tacute ca nici nu prea mai stiam de ele) cam infricosatoare dar cu o dunga de placere. Coborarea a fost la fel de zgaltaita ca si pe vremuri, hodornca-tronca de pereti, urechile infundate la aproximativa cadere pana la 200 de metrii sub pamant, chiar si sunetul clopotului care anunta plecarea liftului pare neschimbat; degeaba insa daca nu mai poti sa te ingrozesti privind printre gratiile liftului catre intunericul din tunelul de acces, sa ai impresia ca imediat un monstru baga mana printre zabrele sa te agate sau sa vezi cu ochii tai cum se ciocneste liftul de peretele minei baang! baang! – au captusit peretii podeaua si tavanul liftului cu un lambriu de plastic – asa ca atunci cand am ajuns in Salina, in loc sa fiu cu inima cat un purice aveam un zambet cam scarbit si asteptam sa pasesc pe linoleum rosu in lumina neoanelor. Ma rog, banuiesc ca spaima pe care o aveam la 10 ani nu mai puteam sa o retraiesc, acum aveam alte spaime, daca o sa cada liftul cu copiii?!? :). In salina nu erau neoane, ci multe becuri agatate de tavanele uriase de iti dadeau impresia ca pluteau: Mama, de ce danseaza becurile pe sus? (cumva arata ca sala de receptii de la Hogwarts). Pe jos lucea sarea ca gheata, aveam tendinta sa imi iau avant sa patinez, dar din pacate (sau poate fericire) nu aluneca. Mama s-a plans ca nu era amenajat, cum a vazut ea in Salina de la Turda, dar eu m-am simtit bine si aveam o senzatie de multumire si liniste si as fi stat acolo mai mult. Intr-adevar, ar fi putut sa reconditioneze trenulete vechi sau macar sa nu mai scrie deasupra lor WC, sa tina toaletele curate astfel incat pe o raza de 50 m in jurul lor sa nu puta a pisu, sa stearga frescele cocalarilor danut+alina=eterna love! si cred ca s-ar mai fi gasit una alta de facut pentru o impresie mai buna asupra vizitatorilor cu pretentii.
Am luat micul pranz-dejun la mesele de lemn amenajate in Salina, am cascat gura, am cules cateva bucatele de sare, copii au lins peretii, am facut poze unui turist nebun care ii punea pe toti trecatorii sa il pozeze cu statuia lui Eminescu, ba ne-am facut si noua poze, dar cel mai grozav pentru copii au fost leaganele, huta huta cu caruta in salina!
Am ales sa mergem la Salina ca sa imbinam oarecum frumosul cu scopul terapeutic pentru mucii pruncilor. Mucii au ramas in nasucuri, frumosul a ramas in urma! Impunatoare, infricosatoare, cu siguranta periculoasa, poate neamenajata sau murdara, niste culori nebune pe pereti si pe podele (ai zice ca iarna si toamna locuiesc impreuna in grota Unirea), mi-am realimentat amintirile si mai vreau.

Am tras o fuga si la Muzeul Sarii, cateva sute de metrii mai incolo, poate ca e interesant, casa in care este gazduit – construita la sfarsitul secolului 18 de catre unul dintre administratorii minei (camaras!), boierul Hagi Moscu, este foarte frumoasa. Dupa cum a spus doamna care ne-a condus prin muzeu, mare noroc si bucurie ca Hagi Moscu nu are urmasi care sa o revendice si sa ii lase fara loc de muzeu! Langa muzeu, biserica Sfintii Trei Ierarhi, construita de acelasi boier acum mai bine de 100 de ani, dar care nu s-a pastrat in forma originala.

Sidiu 2012

Desi ma tot plang ca nu ma plimb nicaieri niciodata niciunpic, in luna noiembrie am dat lovitura si am facut excursii pe ici – pe colo, scurte dar de succes.

Am ajuns, in sfarsit, si la Sibiu – Sidiu – sa ocupam, cu mic cu mare, casa verilor nostri Alex cel mare si Oana, care mai nou – de vreo 2 ani – sunt nasii Alexandrului nostru. Alexandru cel mic a fost topit dupa masinile lui Cristi cel mic – statea cu cate 10 masini in brate, le hranea, le culca, le iubea; Sara isi dorea o sora mai mare ca si vara-sa Nora; Cristi mic si-ar fi dorit si un frate ca si Alex, dar nu ar fi dat-o pe Nora la schimb; numai despre Nora nu stim ce era in capsorul ei blond cu ochi albastri. In concluzie, copii se pare ca s-au simtit bine unii cu altii; nu stim parintii carora le-am luat camera si patul (foarte bun pat, a propos) pentru cele 4 zile zile cat am stat la Sidiu.
Vremea cam rece – de inceput de noiembrie si copiii nostri cu muci si tuse nu prea ne-au dat liber la plimbari serioase, dar pana la livada am ajuns si am capatat 2 saci cu mere nemaipomenit de gustoase :). Inca mai rontaim din ele – bune bune bune mere!

Exploratorii – ep. 2 – Creasta Cocosului (aug 2012)

De data aceasta, am ales in echipa numai oameni antrenati, unul si unul; dintre cei care s-au dovedit vrednici la Solovan am ales-o pe Sara. Liviu a fost prezent si el si din nou a fost omulet de nadejde! L-am selectat si pe Alex, care este expert la dormit in ruxac. In rest, tata si mama sa ne conduca :), Cristi sa care copii si evident, omul muntelui care sunt eu, sa chitibusez de pe margine!
Cu toate eforturile de a porni mai devreme, tot ora 14 a fost ora de plecare. Ne-am inghesuit in masina si pornim: oprire sa luam paine, oprire sa luam chibrituri, oprire sa vomitam, oprire sa respiram, oprire sa treaca masinile din sens opus ca e juma de drum in lucru …. si asa, din oprire in oprire pana la Hanul lui Pintea. Am tras de timp sa mai doarma Sara si Alex cateva minute, dar la ora 16, am dat startul, prin cacatii de la marginea drumului care se intindeau pe zeci de metri buni spre inima muntilor.
Si gata, trecem de cacati si pornim voiniceste si … ne ratacim cateva secunde, pana cand gaseste Sara semnul pe un copac: – Uite, mama, copacul ala trebuie taiat, ca are semn de taiere! De fapt era semn de traseu.
Unii au cedat pe drum, altii au reusit sa se tina pe picioare pana la primul popas – popasul de masa, pentru ca Sara a zis ca ea nu mai poate sa mearga de foame. Asa ca pe la 1/3 din traseu am intins o masa copioasa sub un copac si ne-am ospatat, ne-am jucat si am hodinit! Excursionisti treceau pe langa noi intorcandu-se care de la cules de fructe de padure, care de la vizitat si ne urau pofta buna. Doi tineri (ea si el) faceau jogging spre Creasta; la coborare ne-au prins tot in traseu. Scarabeul e albastru stralucitor.

Cu greu ne-am desprins de popas si am pornit mai departe spre Creasta, caci deja se apropia seara. Agale, cu poze, cu cascat gura, cu admirat creasta, cu alte popasuri de apa, de pipi, de oboseala, degeaba!

Ardea padurea saraca. Miroasea a fum si se vedea fum. Ne-am tot intrebat daca chiar arde, daca nu cumva fac indienii foc in padure, daca au pus oamenii foc pe miriste ca sa creasca una noua si mai deasa. Dar padurea chiar ardea. Si a ars mai tare zilele urmatoare, dupa cum zic ziarele timpului: Incendiul de la Creasta Cocosului s-a reaprins .

Si voiniceste mai departe, mai calare, mai pe jos, mai pe branci. Ne-am oprit sa admiram creasta la un pahar cu apa de izvor rece ca gheata. Izvorul era pazit de niste minimusculite, care aratau inofensiv – ca niste musculite betive, dar care piscau ca niste monstrii. Am trimis urgent copii spre creasta si am ramas sa iau apa si sa mai fac 2 poze. M-au piscat bestiile incat si acum mai am urme de la muscaturile lor (cica ar transmite larva migrans!) si mi-am scarpinat piscaturile pana mi-a dat sangele. Am ramas in urma impreuna cu tata sa culegem merisoare si afine. Am ajuns si eu la poalele Crestei scartaind din toate incheieturile.

Deja soarele incepuse sa apuna binisor, asa ca sus pe platou era frig si vant, copiii care ajunsesera de mult ma asteptau inghetati, infofoliti care cu ce, caci hainele erau la mine in ruxac. Mancau cate ceva din desagi si s-au bucurat de bobitele rosii si move pe care li le-am adus. Baietii au tras o tura pana sus pe Creasta in timp ce noi zambeam la poza de la baza. Mi-am facut si mie niste poze care au iesit pitipontesti datorita metodei – autopozare si costumatiei, asa ca mai bine nu le expun.

Evident drumul de intoarcere a fost pe intuneric. Ocoleam cu grija niste broaste uriase. Cand drumul intra prin paduri, auzeam tot felul de zgomote si fiecare licurici ziceam ca-i ochi de lup (Sara zicea ca sunt de ras). Pana la urma nu am aflat cine ne privea din padure, dar tata si-a pregatit o bota lunga pentru orice eventualitate. Lanterna noastra a cedat, asa ca am ramas cu 2 lanterne si telefonul Samsung Galaxy care facea lumina ca luna plina pe-un cer senin (asta ca sa nu exagerez spunand ca facea chiar ca si soarele!). Programul a fost complet cand ne-am ratacit la o rascruce si daca nu isi impunea Cristi punctul de vedere – cum ca NU ala pe care mergem ar fi drumul bun, familia lui Stevie Wonder ramanea in padure pana in ziua de azi. In sfarsit! am dat de copacul de picnic; foamea sau poate (deja!) obisnuinta ne-au indemnat sa mai repetam si la 12 noaptea isprava de dupa amiaza: am facut focul (era loc de picnic! 🙂 ) si am prajit carnati; si cu stomacele inca digerand am pornit in viteza spre Han; dar drumul era inca lung si Alex a adormit la Cristi in ruxac, iar biata Sara, pe ultima suta de metri, la bunicu-sau in spinare. Tzushti in masina, tzushti acasa, tzushti in pat!

Si asa a fost.

Exploratorii – ep. 1 – Solovan (aug 2012)

O excursie pe cinste cu toti pustii pe care i-am putut aduna – si cara. De fapt, n-a fost chiar asa de greu, caci Sara a mers tot drumul pe jos – si inainte si inapoi. Teo a venit tare din urma si-a alergat juma de drum pe jos! Alex ce-a mai tipat „eu iau in danta!” (eu vreau in geanta, adica in ruxac!), dar urcarea a facut-o 3 sferturi pe picioarele lui; nu-i vorba, la final cred ca il dureau mainile de cat s-a tarat agatat de mine! Tudor a cedat doar la ultimele sute de metri si, dupa ce a numarat vreo 3 milioane de stele, a cazut (brusc!) la datorie. Liviu a fost un ajutor de nadejde, a condus trupa – ma rog, ne-a cam ametit el cu miscarile haotice ale lanternei, dar am ajuns intregi pana jos, prin noaptea groasa.
Sara si Alex au avut curajul si bafta sa fie Bunicul cu ei si sa intre in pestera; asaa…la intrare, dar Sara a fost foarte incantata de pestera si cred ca mai ales de curajul ei.
Am facut tabara in varful Solovanului, intr-o livada de meri. Am explorat imprejurimile, am mancat mere si (cateva) prune, am facut focul (cred ca era loc de picnic! 🙂 ) si frigarui cu mere si friptura de porc pe jar, s-a tras la tinta folosind ca proiectile merele cazute pe jos, cine a putut s-a cocotat in meri, cine nu, a stat lungit la soare. Alex, foarte practic, se ducea cu marul pana langa tinta si il potrivea cu mana.
Intoarcerea conform traditiei familiei, noaptea, prin bezna cea mai adanca, preferabil pe un drum necunoscut sau macar – cum a fost cazul de data aceasta – de nerecunoscut. Alexandru si-a pierdut zuza (– eu nu am iuia! – da unde iti este! – e (si ridica din umeri) … ie la muntea, a mancat-o iupu!) si de atunci ne chinuim sa il adormim – nu ca nu am profita de ocazie sa il dezvatam de zuza, dar nu accepta el alta, decat pe aceea! (– du-te cumpa alta! ii dam alta, o arunca: – nu ie buna, altaaa!)
Au venit si ne-au recuperat cu masinile, in afara de Sara toti copiii dormeau.

Nunta anului (2012)

Nunta Cristinei ne-a ambitionat sa ne ducem la Sighet, caci altfel poate ne-am fi intins pana la iarna: stai ca nu-i momentul, stai ca nu sunt bani, stai ca stai bine!
Forte frumos restaurantul hotelului Marmatia, il notez pentru urmatoarea mea nunta – daca o fi cumva cazul!
Cristina si Alberto, impreuna cu blondina lor Eleonora, protagonistii evenimentului, in toata splendoarea lor.

Nanalu ne-a alergat toata nunta, caci noi eram ultimii la toate cele si trebuiam manati din spate :). Melinda e o bunica fericita, are o nepotica blonda si frumoasa si un nepotel zdravan!

Mama si tata, nasi:

Copiii s-au distrat de minunte, la concurenta cu adultii: leagane, iarba la discretie, muzica, baloane, verisori de prin toate colturile tarii, ba chiar lumii ….

– Sara, vino, sa vezi ce fata frumoasa este in poza aceasta!
– Ei, mama, eram eu! Nu ma mai recunosti?

Si ultimul, dar nu cel din urma, Domnu’ Pistolar!

Teapa, nu era pistolul, era pdaul (meu!, a tinut sa precizeze)

Who’s next? (in 2013)

bilete CFR online – ce-ai cumpărat nu-i ce-ai cumpărat!

Dacă vinzi ceva online, nu ești oare obligat ca ceea ce scrie în site să se regăsească în achiziția facută? Sau poți să vinzi pat în cușeta cu 4 locuri și când ajungi la vagon să constați că ai pat în vagon de dormit cu 3 locuri. Iar CFR să considere în locul tău cum îți este mai bine să călătorești: cu cușeta unde patul are 50 cm sau cu vagonul de dormit unde patul e lat și moale, ai chiuvetă în vagon, dar îți lipsește ceva esențial: AERUL – așa că toți ne ferim de aceste confortabile vagoane de dormit cu 3 paturi.
Cald e prea prea puțin spus, era SAUNĂ, nu era un strop de aer, coridorul nu avea nici un geam, cu gemulețul din compartiment nu reușeai mai nimic, zăceam leșinați pe paturi scăldați în suc propriu; dar aveam oglindă, chiuvetă (a propos, mi-a căzut capacul de la chiuvetă peste mână de mi-am dorit 3 secunde să nu mai văd niciodată vreo chiuvetă în fața mâinilor). Așa că s-a călătorit cu ușa de la tren deschisă și fiind prima cușeta, am stat tot timpul cu spaima să nu sară vreun copil, căci ușa compartimentului era imposibil să o închidem dacă voiam să supraviețuim – mâncai, dormeai sau făceai … ce făceai în văzul colegilor de suferință.
Ca bonus, am nimerit în compartiment cu un domn cu niște picioare cu un pronunțat miros îngrozitor; eram încercuiți: de pe podea împrăștiau mirosul șoșonii sport de cârpă, în timp ce dinspre tavan responsabile cu miasmele erau chiar picioarele goale ale domniei sale, culcate în patul cel mai de sus. Planul de apărare rapid: am luat perna de sub cap și am astupat adidașii Nike, am parfumat de sus până jos cu un flaconaș Coco Madmoiselle Chanel (m-a durut sufletul dar era singurul parfum pe care îl aveam si singura șansă să supraviețuim!) și am reușit să coabităm cu noua aromă obținută până la București.

Cu cortul la mare

Ne-am petrecut o saptamana cu cortul la Marea Neagra, Venus, Camping Palace – de cand asteptam sa ma reintorc la cort!! N-a fost chiar Vama Veche, dar placut.

Pentru cei interesati, campingul este destul de OK, are paza la poarta, se intra cu bratara pe mana si cu ecuson la masina – in 7 zile nu ne-a disparut nimic, dar nici nu am lasat lucruri pretioase in cort.
Curatenie OK, se poate si mai bine – noi ne-am cazat in capatul campingului, gard in gard cu Herghelia Mangalia, de unde daca ne uitam atenti vedeam locul unde se colectau gunoaiele; dar preferam sa ne uitam in alta directie, spre herghelie, sa admiram caii harjonindu-se, dar in cea mai mare parte ne uitam dupa copii.

In timpul saptamanii am fost singuri in zona, astfel incat mi-am permis sa ma plimb cu cortul de sub un copac sub altul, cautand umbra ideala, spre disperarea lui Cristi. Dupa 2 mutari am devenit experta, astfel incat l-am mutat singura cat timp Cristi a lipsit, in numai 10 minute – cu tot cu scosul si bagatul cuielor, pe un vant cumplit! La sfarsit de saptamana s-a aglomerat, dar noi tocmai ne terminaseram sejurul; oricum, lumea era linistita, cu mici exceptii maneliste care s-au carat rapid. Era chiar si o gasca uriasa de tigani cu jeepuri si cu tiganci cu port traditional, care facusera masa mare, dansau si se veseleau, dar in limitele decentei.
Numarul de bude mi s-a parut cam mic pentru numarul de corturi, dar de fapt nu am stat niciodata la coada la WC sau dus; se face curatenie destul de des astfel incat toaletele aratau decent – spun decent pentru ca pana la a stralucii mai era ceva, dar nu erau murdare – decat daca nimereai chiar dupa vreun nesimtit! Sub ochii mei un domn a schimbat o para de dus sparta si a reparat cate ceva pe ici pe colo. Si apa fierbinte, prea fierbinte, la orice ora.
Distanta pana la plaja/ mare nu e chiar mica – in jur de 15 minute cu 2 copii mici de mana, mai rau este ca daca nu pleci/ intorci la ora potrivita, te topeste soarele pana acolo. Daca nu ai copii de tarat dupa tine, scapi mai usor!
Au loc de joaca pentru copii, gratar, mese unde poti manca ce ti-ai adus de acasa, au si o mica terasa unde servesc mancare si bautura. Mai multe despre alternativele de distractie in camping nu stiu, decat ce am vazut in trecere, caci nu ne-a interesat.
Pretul accesibil – 45 lei/ zi pentru cort+masina+2 adulti. Curentul era 10 lei/ zi dar ne-au zis ca pentru incarcat telefoane/ laptopuri nu este necesar sa platim.
Una peste alta noi ne-am simtit bine, copiii au fost sanatosi tot timpul, eu m-am umplut de bube de la epuizare, Cristi a jucat chiar si ping-pong si marea a fost super – primele zile cu valuri si ultimele ca balta!

Inghes-inghes!

Eforie Nord NU si NU, din nou. Plaja ingusta si aglomerata. Mi se pare aberant sa te duci la mare sa te oblige sa faci plaja pe sezlong de plastic. Si daca nu-ti place, du-te sa te inghesui pe 5 metri patrati sub capu zidului statiunii, impreuna cu ceilalti saraci care n-au cinspe lei sa dea pe-un plastic sau ciudatii carora pur si simplu le place sa ii zgarie scoica pe fund – auzi tu!
Din inghesuiala din Eforie Nord ne-am ingropat pe autostrada: acum masuram autostrada cea noua cu 1 m/ minut. Evident toti jmecherii depasesc pe banda de urgenta. Dar Leo cu autocaru s-a pus pe 2 benzi si pentru vre-un sfert de ora le-a incurcat socotelile; pana cand s-a ambitionat sa nu-l lase pe-un suparat sa treaca si i s-a stricat jucaria; dar macar suparatul a ramas sa-i miroase esapamentul o perioada!
Un baiat se da cu rolele printre masini. Pe margine din loc in loc, Dacii vechi incurca traficul de pe banda de urgenta, cu capota deschisa si pasagerii tristi pe gard. Cate unul merge agale pe langa masini cu tigarea in gura. Motociclistii se descurca si ajung primii acasa.
Inghes-inghes ne apropiem, mai avem 200km, am facut 20, in vreo 2 ore…. Noroc ca pustii dorm bustean.

La mare, la ping pong

Ne-am oprit la Eforie Nord sa facem pauza de ping pong pana se retrage soarele nitelus ca frige de arde. Nici o saptamana fara ping pong! – asa ca va pleca si Cristi fericit spre casa ca nu si-a irosit o saptamana din viata doar pentru relaxare, balaceala, crescut copii…

Sara si Alex fac plaja in subsolul hotelului Acapulco, pe mocheta groasa, la umbra stalpilor dintr-o sala care pare un bar.

Eu iau notite.

zic ce vreu!

una pe zi

patria noastra de fiecare zi