Am scos carte cu carte, CD cu CD, hartiuta cu hartiuta si am ajuns la felicitare.
Arata tare bine in plicul albastru asa ca am desfacut-o curioasa. Si a fost precum zice urarea:
(Mi-am amintit ca o pregătisem sa o dau cadou in vara lui 2011, dar pana la urma am luat un alt cadou si apoi am uitat de felicitare. De 2 ani ma așteaptă sa imi facă o surpriza!)
by 
Astăzi este sărbătoare – pentru creștinii de rit bizantin – Înăltarea Domnului, așa că în fața Bisericii Bălăneanu-Iancu Nou se adunase de dimineață o mulțime colorată să primească una-alta de la credincioșii binevoitori și darnici. Era acolo și domnul cel nebună, gătit special de sărbătoare; fusta peste blugii jerpeliți, rujat, cu obrajii puternic artifical îmbujorați și … cred că astăzi avea un batic nou – colorat! Aștepta cuminte în fața porții, cu poșeta pe braț. A ieșit în fugă din curtea bisericii o țigăncușă colorată și veselă – îmbracată sărbătoresc cu pantofi cu toc, negri, măsură nepotrivită, neasortați la blugi albaștri sumecați până la genunchi și fustița roz – veselă și zburdalnică.
Se oprește brusc în fața domnului cel nebună, îl măsoară și constată:
– Hai că arăți bine! Ești frumos astăzi!
– FrumoaSĂ! Sunt FRUMOASĂ! răspunde El-care-se-crede-Ea aranjându-și cu grație o suviță scăpată de sub baticul cu multe culori și țuguindu-și buzele înroșite.
– Frumooaasăă! Biiiineee! acceptă copila și fuge mai departe să-i complimenteze și pe alții.
Din fugă, i-a aruncat și Sarei o laudă: – Ceeee rochiță frumoasă aaai! I-a crescut inima Sarei, care își purta cu mare atenție rochia multicolor înflorată lungă până în pământ, peste bălțile de pe bulevard.
– Ai văzut că i-a plăcut rochia mea!!!! Mama, dar de ce era mai neagră fetița?
by Astazi am pierdut-o pe Sara in parc. Prima experienta de acest fel. M-au trecut 1000 de ape si deja faceam scenarii de groaza. Nu-mi venea sa cred ca in 2 minute cat nu m-am uitat dupa ea a reusit sa dispara de tot. Nu imi venea sa cred ca nu este la locul de joaca. Nu imi venea sa cred ca ar fi plecat. La prima tura eram relaxata, sigur este pe sub vreun tobogan. La a 2-a deja m-am emotionat. La a 3-a eram panicata in sinea mea. Apoi am acceptat ca nu este acolo si am pornit prin parc sa o caut. Am gasit-o repede, plecase sa ne caute caci nu ne mai vedea, noroc ca am intuit cam in ce parte s-ar fi indreptat (discutaseram inainte ca vom pleca la „sport”), dar de fapt norocul adevarat a fost ca nu este mare parcul si ca de ani de zile de cand il frecventam ne cam cunoastem din vedere cu vanzatorii ambulanti care mi-au aratat unde este Sara si au alertat tot parcul; am depistat-o cu greu, tricoul ei rosu nu se zarea din cauza ca era inconjurata de vreo 10 oameni mari, care aveau dispozitie de la Doamna Vanzatoare sa nu o lase nicicum sa plece mai departe. Sara plangea, dar s-a linistit repede, as zice ca si ea si noi am invatat ceva.
Multumim Doamnei Vanzatoare ca avut prezenta de spirit!
by La Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului de pe Ion Campineanu, urmand indicatiile unui jandarm micut si grizonat de la intrare, am urcat in fuga 3 etaje si am ajuns gafaind la camera 9 sa depun o cerere.
– Buna ziua, aici?
o voce feminina plictisita: – La usa din fata!
Astept la usa, intru, o alta voce feminina plictisita: – Aveti cerere? Pai daca nu aveti de ce veniti? Luati o cerere de la Domnul din stanga. Cum care domn, trebuie sa fie un domn! Si copie dupa buletin. Nu ma intrebati pe mine daca exista copiator in cladire, ce sunt eu, birou de informatii! Tot pe domnul intrebati-l, e treaba lui.
A, uite ca este si un domn! Un domn inaaalt, slaaab, cu par alb, in uniforma de jandarm gri cu grena. Imi da cererea, imi spune ca gasesc un copiator dupa colt. Dupa colt?!! ma minunez inca gafaind. Asta e, mai facem si sport! Domnul vine langa mine si imi cere buletinul. Ii spun oarecum rusinata ca nu trebuie sa se deranjeze ca voi cobora si voi urca din nou cele 3 etaje. Spune ca nu-i nici o problema si in jumatate de minut se intoarce cu o copie dupa buletin, facuta intr-o alta incapere, desi la doamna plictisita nr. 2 exista un copiator care parea functional. Ii multumesc cat pot de frumos si ma intreb cum as putea sa ma revansez, ma intreb dar nu il intreb, el ramane cu multumirea unei fapte bune, eu cu timp economisit. Depun actele, doamnele plictisite devin amabile si avem un schimb scurt de pareri si zambete.
(Ca sa stiti, daca vreti sa schimbati contul in care primiti cei 42 de lei alocatie copil, mergeti in cladirea respectiva, pe Ion Campineanu nr. 20, la etajul 2 (de fapt urci 3 etaje!), camera 9, luati cerere de la amabilul Dl. jandarm si o completati si o depuneti la una dintre doamnele plictisite – in functie de sector, impreuna cu copie certificat de nastere copil, copie buletin parintele care primeste alocatia, extras de cont pentru noul cont.)
by Am mers cu autobuzul 311. Ma uitam la o doamna cu o figura placuta, cam de varsta mea, cu un baiat inalt si slab – cu vizibile dizabilitati. As zice ca era mama lui, dupa cum il ghida. Il trata pe baiat frumos, natural, fara menajamentele pe care eu as fi tentata sa i le ofer unei persoane cu dizabilitati. Zambea cumva absent catre o mamica cu un bebelus foarte mic intr-un carucior. Ma intrebam ce o fi in capul ei de mamica cu copil cu probleme, pe care il creste deja de ani buni. Am coborat la urmatoarea statie. La coborare aud o doamna spunandu-i copilului „Vezi, daca ai tipat, mergem pe jos acasa!” M-am intors sa vad daca glumeste sau chiar vorbeste serios, copilul avea sindromul Down, un baietel maricel si grasut, cum sunt de multe ori cei cu astfel de probleme. Am trecut strada in urma lor. Mama calca apasat si eu ma gandeam ca daca ai un copil pentru care trebuie sa lupti, nu ai decat optiunea sa calci apasat prin viata. La mijlocul soselei, am asteptam impreuna schimbarea culorii semaforului. M-am rezamat cu cotul de gardul refugiului si am pus un picior pe bordura. In fata mea, baietelul s-a asezat exact la fel si s-a intors spre mine zambind. I-am intors zambetul si a inceput brusc o conversatie: „Eu am 8 ani!” si s-a suit pe bordura. „Eu am 38 de ani!” „Aaa… 38, esti mai mica!” „Sunt, daca tu stai pe bordura! Iata, daca ma urc pe bordura, sunt mai mare!” „AAA… da!” a zambit cu gura pana la urechi. Am continuat convorbirea pana la culoarea verde, apoi i-am salutat si lasat. M-am gandit iarasi, ce o fi in capul ei?!
(Ce optiuni ai ca si parinte de copil cu dizabilitati (din nastere sau dobandite) mai mici sau mai mari? Sa te lasi prada disperarii? Sa te resemnezi si sa lasi soarta sa descurce ce-a incurcat? Sa fugi de el si sa il lasi pe unde poti? Sa nu te lasi doborat si sa lupti pana cand ii oferi maximum din ceea ce i se poate oferi, cu orice pret, cu ORICE pret!)
by – Aaa… Ce ponei draguuut! zice cu vocea ei prea groasa o fetița înaltă, îmbrăcată prea elegant, in timp ce se scarpina in fund!
– Mai am multe jucării acasa! Mie mama imi cumpara tot ce vreaau! spune stapana, mai micuta, a poneiului dragut.
– Daa?! Si mie aproape la fel!
Si mamele: una eleganta si frumusica te trăzneste cu o voce plină si groasa de bărbat (biata!), cealaltă vorbește la telefon: „si de la ei a fost 5 insi, da-le naibi!”
by Dimineata, pe trepte, un gandac din ala „de exterior”, mare si negru, cu cracii in sus, agitandu-se incetisor. Cu mare scarba il omor si ma scuz cum pot in fata Sarei ca am omorat o fiinta … sa vezi, ca nu avea ce cauta la noi la usa, ca imi pare rau da’ asa ii trebuie, bla bla, bla bla; Sara ma intelege: Mdaa …. culoarea ta preferata – negru …. Da’ nesanatoasa!
Sunt convinsa ca daca era roz Sara nu ma credea ca imi pare rau!
by Am intrat in buticu din scara blocului chitita sa iau usturoi, conform comenzii; am ales 2 capatani de usturoi moderate ca dimensiune si le-am pus pe cantar; o voce feminina plictisita de dupa tejghea a zis „2 lei”; am scos 2 lei si i-am intins in neantul de deasupra tejghelei si atunci incet incet de dupa cutiile cu alune si-a facut aparitia o cucoana; cu ochelari. Ia banii si incepe sa clickaie la cantarul cu usturoi pe el, modifica pretul care era pus aprioric acolo – 28 lei/ kg; „aaa… credeam ca sunt mai mari; capatanile; 1 leu 50” zice. Astept restul 50 de bani si ma intreb filozofic daca mi-o fi dat pretul dupa greutate sau dupa dimensiune; a capatanii; de usturoi. Ma uit cu curiozitate, tot filozofica, ce pret a pus: 20 lei/ kg. Cumva trebuie sa fie!
Imi iau moneda si usturoiul si multumita ca am economisit juma de leu, o iau inapoi spre usa; in drum, mi se lipsesc ochii de eticheta uriasa de la usturoi, bat-o vina! 16 lei/ kg. Stau vreo 3 minute si procesez o fi bine sa plec cu usturoiul asa cum e? sau poate e mai bine sa ii spun cucoanei ca a gresit pretul, nu de alta, dar sa stie si ea ceva? Alianta DA invinge si ma intorc 2 pasi pana la tejghea:
– scrie 16 lei/ kg.
– Cat?
– 16.
– CAT?!
Deja incep sa regret cei 2 pasi facuti inapoi, copiii tropaie pe afara nerabdatori … – 16!
– Ia dati-mi eticheta!
E clar, era mai bine inainte! (Incep sa inteleg vorba preferata a lui Cristi, mai binele e dusmanul binelui.)
– Poftiti!
Cucoana isi lipeste eticheta de nas, citeste vreo 73 de secunde si concluzioneaza „da, 16! stiti, s-o fi schimbat dimineata, ca era 19”. O cred, dar de unde 20-ul??
Introduce pretul corect la cantar: „1 leu 20”. Imi toarna 20 de bani in palma; scormoneste in cutia de pantofi dupa inca 10 bani „stati ca nu gasesc….” in timp ce eu stau cu mana intinsa neostoita. Nu plec fara banutul meu, dupa atata lupta pentru dreptate si adevar (desi pe limba imi sta un „nu-i problema, pentru 10 bani ….”) … il primesc si plec victorioasa cu 2 capatani de usturoi de dimensiuni moderate. Hm, ma intreb daca era bun cantarul?
by