E parculetul in care mergem in fiecare zi lucratoare eu si cu Sara, de luni pana vineri, cu exceptia sarbatorilor legale sau a zilelor cand imi este rau, mergem 5 minute, e numai bun. Cred ca e Parcul National, Parculetul National. Are alei largi pe care se plimba aproape non stop niste masini, de la alea mici la alea foarte mari, niste cisterne uriase, se misca cu grija, incet, incet, printre gramezile de copii.
Cred ca e voie pe unele bucati de iarba, sunt cateva chiar curate si placute, mai intru cu Sara sa mirosim Alele. Sunt alte bucati cu dealuri impadurite, pe care Sara le indrageste grozav, merge a munte, dar din pacate sunt impanate cu gunoaie – bidoane de plastic, cutii de bere sau suc, pachete si chistoace de tigari, hartii, pungi, pungute sau chiar cacat cu hartia de rigoare.
Parcul se desfasoara in jurul unui lac, murdar, plutesc pe el bidoane, cateodata chiar foarte multe. Si alte gunoaie, printre mazga verde sau de alta culoare indescifrabila, neadunata de secole. Deunazi o doamna imbracata foarte cool, cu un bebe intr-un carut foarte cool, a golit o sticla de apa plata si a aruncat-o foarte natural direct in lac. Fara nici un regret sau jena. Pur si simplu. Si multi pescari stau pe maluri cu batu-n apa, toti sperand sa prinda stiuca.
Au renovat terenurile de sport, sunt 2. Cel de fotbal ocupat mai tot timpul, cand de copilasi ce invata primii pasi de dribling, supravegheati de pe margine de parintii la o tigare, cand de domnii de prin zona care nu se stie daca paseaza de la unii la altii mai multe injuraturi decat mingea si cateodata de corporatisti ce ajung gafaind la poarta terenului, in costum impecabil cu geanta mare sport pe umar – de firma! Celalalt teren, e de tenis, asta a stat mult timp nefolosit, doar rareori cineva mai indraznea sa calce pe terenul de 80 de lei ora. Acum s-a descoperit reteta, cursuri de tenis pentru copii, tineri sau tomnateci si este si acest teren folosit. Aaaa, cateodata mai jucau niste baieti tenis cu piciorul, probabil ca pentru tenis cu piciorul preturile coboara la nivel – nu stiu daca percepeau suprataxa pentru prinsul mingii cu capul.
Langa aceste terenuri, la cativa metrii de un trenulet pentru copii, era o lada imensa de gunoi, erau zile cand pe acolo nu se putea trece, trebuia ocolita pe departe si in viteza. Asta cand Sara era mica mica si o plimbam adormita in carut prin tot parcul. Probabil ca odata terminate terenurile, s-au revolatat proprietarii acestora si au solicitat mutarea pubelei uriase. Au facut baietii o platforma de ciment, in mijlocul singurului loc din parc unde puteai sa stai si tu linistit, langa pod, oarecum departe de huruiala miilor de tobogane de plastic, castele de plastic, custi de plastic pline de mingi, trenulete electrice, masinute electrice, caluti, foci, avioane, elefanti, rate, masini in care bagi moneda si te zgaltaie bine! Ei, nu stiu cum necum, au luat focarul de infectie de acolo, a ramas doar amintire platforma. Asta lucru bun!
Dar au ramas la locurile lor, neclintite, toate huruitoarele, jucarii uriase umflate in plastic, sustinute de generatoare de curent care fac ZGOMOTUL. Pe malul lacului, in partea centrala a parcului, in spatele lui Eminescu, singurul loc unde lacul este cat de cat curat (a, mai este si doi pasi mai incolo, in fata restaurantului Riviera), o mica faleza unde poti sta sa casti gura la fantana arteziana din centru lacului, cam trista si care de obicei functioneaza doar cand ploua afara, un turn cu clopotei pe care daca ai noroc ii prinzi in vreo seara ploioasa clopotind cristalin cate un Michelle, ma belle sau alte cateva Beatles-uri (se pare ca doar pe astea le stie) – aici e centrul monstrilor de plastic, sunt vreo 3, mai inalti decat tot ce e in jur, mai urati, mai galagiosi, mai umflati, mai prafuiti si mai in drum decat orice. Adorati de copii care transpira in zilele cleioase de vara, lipiti de plasticele alea mirosind a … plastic incins prafuit si transpirat, praf in jur cat cuprinde, parinti pe margine urland fiecare la odrasla lui sau a altuia, urland printre urletele copiilor isterizati de fericire si ale generatoarelor.
Eu le urasc; imi e dor de copilaria mea cand masinutele erau o raritate captiva in cate o bucatica de parc, ingradita. Cand ca sa mergi la trenulet trebuia sa fii cuminte toata saptamana. Cand trebuia sa alegi intre gargarite sau trenulet. Cand nu era totul sub nasul nostru pofticios de copii, doar sa zicem VREAU si parintii sa sara cu gramada de bani.
Acum bonele, mamicile, bunicile fac turul parcului cu bebelusul de 1 ani si 10 luni si il dau in fiecare magarus, masinuta, avion, tobogan de plastic, piscina cu mingii, bangigiamping, castel de plastic, trambulina, trenulet, zgomotul, praful si inghesuiala sunt la ordinea zilei.
Mi-am amintit din nou cat de mult le urasc, astazi, cand clopoteii cantau desi nu era seara sau ploaie, dar nu reuseai sa auzi nimic decat daca te duceai aproape sub ei, din cauza zgomotului infernal de la generatoare. (Ce pot sa fac sa ma scap de infectia asta de jucarii de plastic?)
by 
de data asta. Slayer, Metallica si ceilalti.
