motto:
„Făcându-ne să suferim mai lesne
Urgiile de-aici decât să tindem
Spre altele pe care nu le știm”
Shakespeare

Soţul meu a zis că vrea de ziua lui o oală sub presiune … he he he!
Mie imi este frică de ea!
Am avut una: cadou de nuntă de la o fosta colegă.
Ce-i drept, era foarte frumoasă, mai mare dragul să o priveşti.
Într-o primă etapă, cu teamă, cu grijă, am început să o folosesc; o pândeam, cum scotea puţin zgomot, ridicam piedica să mai eliberez din aburi … şi uite aşa, găina (de la ţară, trebuie să precizez, pentru că alea de la magazin … se fierb chiar şi dacă le laşi juma de oră în apă călduţă) se fierbea în vreo 5 ore sau mai mult, iar eu stăteam lipită de oală ca să scot aburul din ea. Mi-am mai dat o şansă, am mai încercat odată, poate greşeam eu ceva: am aplicat metoda învăţată şi descrisă … ţeapă: găina nu şi nu!
Ce folos de oala sub presiune? mi-am zis eu. I-am povestit lui Cristi ce proastă e oala sub presiune! S-a dovedit însă că proastă era …”gospodina”. Oala cică trebuie lăsată să fluiere, să şuiere, să urle, nu te apropii de ea orice ar fi, până când nu e gata găina (dai şi tu cu presupusu când ar putea să fie gata, altfel nu îmi dau seama cum). (Asta îmi aminteşte de Marius, când era mic şi auzea monstrul urlând, urla şi el de groază; păi avea şi dreptate).
Etapa doi a fost de mare succes, supele se făceau rapid, până şi cele mai de cursă găini, numai fibră şi muşchi, capitulau în cel mai scurt timp, ţi se topeau în gură, nu alta!. Învăţasem să o folosesc, învăţasem în cât timp fierbe găina, vita, leguma …. eram pricepută, încântată, încrezătoare într-un viitor de mare gospodină apreciată de familie pentru mâncărurile delicioase preparate în timp record!. GREŞEALĂ! Oala s-a răzbunat!
Etapa trei.
Eram proaspătă gravidă, greaţă de dimineaţă, greaţă la prânz, greaţă seara. Gospodină, femeie de afaceri (spre deosebire de momentul prezent, când în loc să gospodăresc sau să fac afaceri, scriu!), făceam mâncare, curat, facturi, oferte, telefoane, cumpărături – totul. Pun kukta pe foc şi plec de acasă să mai fac şi alte treburi, las că mă întorc exact la timp cât să scot supa gata de pus în castroane. Dar uit! După vreo două ore, hai acasă să opresc oala. Ies din firmă în curte, miroase a mâncare, comentez în sinea mea: vecinii fac de mâncare, urc treptele, hm, ăştia au cam ars mâncarea, mai urc … parcă totuşi de la noi miroase, deschid uşa de la hol, fum, deschid uşa de la cameră FUM FRATE! nu se vedea nimic altceva decât undeva, în fundal, o flacără. Mă reped, opresc gazul, deschid geamu, mă abţin din răsputeri să nu vomit, îmi dau seama ca fumu face rău la bebe, ies repede afară, mă duc jos la Cristi (din fericire nu era plecat din firmă) şi calmă îi zic: am dat foc la casă, vrei să te duci tu sa stingi, că mie îmi e frică să nu intoxic copilul. Cristi probabil s-a gândit că glumesc, proastă gluma, apoi o ia la fugă, deja era fum în toată curtea, se prinde ca nu e glumă și se duce să stingă flacăra și să scoată fumul. Nu știu din ce motiv au luat foc mânerele de ebonită de calitate superioară ale oalei sub presiune. Poate n-am închis bine oala și a ieșit niste grăsime care a luat foc, poate am pus oala strâmb pe foc, poate chiar nu am nici o vină eu și pur și simplu … soarta, habar n-am cum s-a întâmplat! I-o zic că putea să fie mult mai rău …
De atunci și până prin luna a patra, cănd mi-au trecut grețurile, primul lucru pe care îl făceam când intram în casă era să fug la budă sa vomit, a mirosit îngrozitor luni în șir, chiar și după ce am zugrăvit, totul mirosea, pereți, haine, mobila, vase …
Etapele următoare sunt oarecum … fericite. Capacul a zburat direct în coșul de gunoi. Oala a aterizat pe balcon, înnegrită de ebonită și mâncare carbonizată, așteptându-și rândul la gunoi. Au trecut anotimpuri peste ea, soare, ploaie, zăpada, praf, timp și când să o arunc, văd că nu mai e neagră decât prea puțin. Mă uit la ea cu oareșce ură potolită de timpul trecut, o analizez, îi văd potențialul de oală obișnuită de bucătărie, cu pereții groși și fundul dublu triplu etc, exact dimensiunea care ne lipsea, mă înarmez cu răbdare, mănuși de cauciuc, burete de sârma, cif și din Cenușăreasa am scos o bunăciune de oală, pe care o folosim cu succes dar fără presiune și acum.
Deci: a fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea!
(te cam chinui să fierbi găina, dar cine știe ce se mai poate întâmpla cu vreo oala din astea ???)

by

Sara canta La multi ani!: Putzaaaniii!

by

motto: „el avea ciocate blugi originali și geacă
ea avea cosițe până în brâu și costum tradițional”

deci El avea vreo 20 și de ani, brunet cu ochi albaștri, bărbat bine; Ea avea vreo 16 ani, probabil că era draguță, căci la vârsta asta orice puștoaică e draguță, dacă nu e proastă.
s-au întâlnit în vacanță (a ei) s-au admirat reciproc (probabil), El a cerut telefonul, Ea l-a dat cu emoție
s-a terminat vacanța, Ea s-a întors acasă și surpriză țrrrr, sună El.
s-au întâlnit au povestit, s-au plimbat prin parc până când El nu a mai răbdat atâta romantism și a pus punctul pe i: ce crezi, că eu vreau să mă întâlnesc cu tine ca să ne plimbăm, eu vreau să fac sex cu tine!
Ea … O-Ooo … cască ochii, se gândește, se încruntă, meditează, zâmbește, tre să dea un răspuns, mai dau o tură de parc, dar auzi, prieteni nu putem fi?
El, concis: prieteni sunt cei care se aruncă în foc pentru tine!
Ea, scurt: Aha!

(unii preferă să facă sex, alții să se arunce în foc)

by

Undeva prin mijlocul platoului de la Agriș este o pădurice de brazi, nu știu dacă a fost plantată de mâna omului sau a crescut pur și simplu acolo, din proprie inițiativă.
În păduricea aceasta sunt și acum mai multe căbănițe din lemn, la una dintre ele am tras în câteva nopți de iarnă, pe vremuri, vremuri vechi tare imi par acum.
Dintre toate, a noastra era cea mai frumoasă! Nu le-am văzut pe restul decât de afară, erau unele micuțe și imi pareau pe vremea aceea misterioase, mă întrebam întotdeauna ce o fi inăuntru; n-am aflat.
Probabil că era una dintre cele mai încăpătoare, avea o sobă – un godin – se încălzea urgent, se răcea urgent, o masuță la geam, iar in rest – PATURI – priciuri de fapt; intrarea era printr-un pridvor foarte larg. Mi-e teamă că nu avem nici o poză cu căsuța din pădure, dar am să îmi amintesc, dacă mai trecem vreodată pe acolo și nu sunt epuizată când ajungem în zonă, sa trag o fugă până la casuța noastră să o imortalizez – sper să o mai recunosc.
Îmi amintesc cu plăcere de momentul când – după ce ajungeam acolo înghețați, obosiți, flămânzi, ne eliberam de toți sacii, ruxacii, bocancii si hainele ude și alte anexe agățate – noi copiii ne înghesuiam în paturi să ne încălzim, până când godinul îsi făcea datoria și încingea camera (și spiritele), timp în care părinții pregăteau ceva de mâncare.
Într-o iarnă geroasă și plină de zăpadă, nu cum sunt umbrele astea de ierni de acum, mama era gravidă, aș zice că Ștefan era pe cale să se nască (Ștefan s-a născut in 87, jumătatea lui ianuarie), çăci tata ne-a dus până la căsuța din pădure si după ce ne-a instalat, ne-a lăsat pe mâna lui Nanalu și s-a intors la mama. Dimineața a revenit din nou la Agriș.
Ei și atât a așteptat Nanalu, să plece tata, că hop! m-a dat afară din cabană, drept pedeapsă pentru cine mai știe ce?? Stăteam pe prispa aia largă și tremuram de frig (că eram mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată) și de frică (se auzeau lupii urlând și era întuneric întuneric). Până la urmă nu știu dacă am cedat eu și am făcut ceea ce dorea Nanalu să fac sau i s-a făcut lui milă de mine, cert este că nu am dormit afară în noaptea aceea. Evident că l-am pârât la tata, cum adică să trebuiască să ascult EU de altcineva decât de părinți și cum își permite Nanalu să mă pedepsească pe MINE – ce importantă trebuie că eram!

Poate Bogdan ar trebui să fie intrebat ce părere, ce amintiri are despre căsuța din pădure, căci într-un an a fost și el acolo, într-o iarnă. Era micuț, câtiva ani, până acolo a fost dus mai în spate, mai pe sanie, îi pusesem în picioare mănușile mele de piele întoarsă, cu un deget și cu blănița pe dinăuntru (de care eram foarte mândră), să nu îi înghete cât stătea pe sanie nemișcat. Cert este că de atunci, ani de zile după, de cate ori plecam de la Sighet si el rămânea acolo, dacă plângea după noi (și el plângea de fiecare dată!) îi spuneam că noi plecăm la căsuța din pădure; pe loc nu mai dorea să ne însoțească, ba poate chiar se bucura că nu îl luam si pe el.

Cotrobăi prin creieri să mai găsesc și alte amintiri decât cele de mai sus (care imi vin cu ușurință, mai ales, Mrrr!, pedeapsa pe care mi-a dat-o Nanalu – asta nu o să o uit ușor) și imi trece așa, prin cap, câte o senzație din vechime, un geam aburit într-o dimineață, gustul unei omlete făcute pe soba de fier, căldura înăbușitoare dintr-o noapte in care am băgat prea multe lemne în godin, greutatea unui ruxac peste care erau agățate și schiurile, un ciorap ud de prea multe ore  ….

by

mi-am amintit de bomboanele cubaneze, buuune la munte, bune si acasa, atunci cand erau…
erau portocalii, rosii sau galbene
erau singurele
nu stiu de ce erau cubaneze

by

ce faci daca iubitul/ amantul/ sotul se comporta ca si cand ai fi un accesoriu; chiar un accesoriu de care, hm, nici nu prea pare sa aiba cine stie ce mare nevoie.
ce faci cand iubitul/ amantul/ sotul are in cea mai mare parte a timpului preocupari care nu te includ si pe tine? in restul timpului e obosit de atata preocupare.
a? ce faci?
iti cumperi o cutie mare cu bomboane si una cu inghetata, 3 ciocolate amarui, o punga cu napolitate cu glazura de ciocolata, biscuiti cu crema de ciocolata …. ciocolata …. ciocolata si te indopi te indopi te indopi?
sau te duci si alergi sau faci alte sporturi pana cand slabesti, te faci frumoasa, cu muschi si fund si patratele (doar acolo si atat cat trebuie!) ca sa iti gasesti un/ alt iubit/ amant/ sot (orice combinatie este acceptata) ca sa le faci in ciuda iubitilor/ amantilor/ sotilor anteriori care au avut proasta inspiratie sa nu te mai considere centrul universului lor?
eh!

by

Cu ruxacii burdușiți de abia ne urneam de pe loc, porneam, conform tradiției cu sfințenie urmată ani de-a rândul, numai după amiaza, urcam Solovanul pe întuneric și ajungeam noaptea vară/ iarnă ce era, la Agriș unde era primul popas.

Dormeam la cabana Agriș când ne aflam și noi și cabanierul în zonă, prin pădure daca era vară, într-o colibă improvizată din bețe, crengi de brad, nailone, în „căsuța din pădure”, prin căpițe de fân – dacă găseam la îndemână, la stâne sau poate în vreo colibă de cosași părăsită. Într-o noapte viforoasă am ajuns foarte târziu la Agriș și nu am găsit nici un loc de popas, doar o cabană forestieră cam dărăpănata și …încuiată. După ce am măsurat-o prin întuneric de jur împrejur cautând o intrare decentă, am găsit un geam spart, a reușit să intre cineva și să deschidă ușa, înăuntru erau paturi, sobă de teracotă care mai mult făcea fum decăt căldură, dar am dormit ca boierii, la adăpost de vântul și frigul de afară.

Dacă dormeam sub cerul liber, noaptea făceam de gardă câte 2, câte 1-2 ore, să ținem tot timpul focul aprins, să nu se apropie animalele. Mie una imi era frică de muream … acum recunosc.

De obicei eram mulți: părinții, frații, verii, unchii, cățeii, ne adunam de vreo măcar 7-10 ființe și porneam însirați, întâi prin Sighet, apoi pe poteca Solovanului și abia mai apoi reușeam sa ne răsfirăm când ajungeam pe dealuri.

Noaptea urcam însă înghesuiți unii în alți, cei mai fricoși, mai ales eu; prin întuneric fiecare copac părea un monstru, un bandit gata sa ne atace, o fată a pădurii sau cine știe ce altă creatură îngrozitoare din poveștile de munte ale Melindei și ale lui Nanalu.

Câteodată, iarna, căram cu noi schiurile, grele în spate pe lângă ruxacii de rigoare, sănii, uneori trase de câte un câine. Odată a construit unchiul Nanalu o săniuță dintr-o copaie de lemn pe fundul căreia a lipit cumva un linoleum; un cățel trăgea toată tărășenia asta, nu mai țin minte care, poate Nova, o cățea-lupoaică. Când ne întorceam coboram pe schiuri sau sănii – care putea, căci eu coboram cu încetinitorul, cu groază, coada eram …

De mâncare căram conserve (astea se cam găseau pe vremea lui Ceaușescu, Dumnezeu să-l ierte), mălai, supe instant, slănină, pâine, orez, paste făinoase, mălai, brânză, slănină, lapte condensat, mălai, bomboane (iarna aveam bomboane de pom de pe vremuri, cine și le mai amintește?), ciocolata cu lapte chinezească, țuică pentru inițiati sau pentru situații de urgență, vara culegeam ciuperci si fructe de pădure. Am mâncat într-un an atâta zmeură de am crezut ca o să mor pe acolo de durere de stomac, o retrăiesc și acum de câte ori imi amintesc de grămada aceea de zmeură. La stâne cumpăram lapte, brânză.

Trasee marcate prin munții prin care umblam noi nu se prea găseau, iar dacă exista vreunul știam să îl ocolim cu mare dibăcie. Mergeam prin păduri, prin copaci sau printre copaci, prin jnepeniș, prin râuri, pe câmpuri cu iarbă/ zăpadă până la brâu sau arate de porcii mistreți, printre stânci, pe unde se putea trece. Ne (dez)orientam cu busola, cu soarele sau cu mușchii, cu părerea și cu presupusul.

by

craciun fericit … sper ca a fost!

rasfoiesc blogul unei domnisoare, silvia (http://silvique.blogspot.com/) si imi amintesc cu mare placere despre munte, nu eram eu grozava ca ea, dar mergeam si eu acolo, un munte o vale, doamne da frumos mai era! acum praful s-a ales, stau si sontacaiesc pana in parc cu Sara, urc printre tufele din parc si … mergem si noi la „punti”
ar fi trebuit sa fac si eu un „jurnal de calatorie”, macar sa pot trai acum din amintiri :); nici pozele nu stiu unde mai sunt, alea care erau, ca nu am avut tot timpul aparat foto, pe vremea aceea.

a venit mosul de 4-5 ori anul acesta, sa vedem daca la anu mai poate sa aduca tot atatea „dadouri”

ma incalzesc insa vestile bune cum ca vine Metallica si Slayer; numai mosi, dar macar ei mai pot! 🙂

by